Unde au dispărut culorile?

O poveste despre estetică, memorie și ce rămâne pe dinafară.

Am fost zilele astea la prieteni. Casă frumoasă, aranjată cu gust. Și totuși, ceva m-a urmărit toată seara fără să pot ignora: totul era gri.

Nu doar gri. Cincizeci de tonuri diferite de gri, dar gri. Gresia, mobila, accesoriile, pereții. Totul într-o paletă de nuanțe care se pierdeau una în alta.

Nu-i ceva special la ei. Asta e peste tot acum. Case gri, restaurante gri, mașini gri. Chiar și McDonald’s – gri. Elegant. Premium. Mort.

Și m-am gândit: când s-a întâmplat asta?

---

Copilăria mea nu era neutră. Pomul de Crăciun era un haos vizual – becuri roșii, albastre, verde neon, beteală aurie, steluțe argintii. Nimic nu se potrivea, și exact de asta era perfect.

Desenele animate nu erau CGI lustruit. Erau colțuroase, ciudate, pe alocuri urâte. Dar memorabile.

Minimalismul a apărut în anii ‘60 ca o reacție la prea multă culoare și prea multe detalii. Dar pe vremuri era o alegere conștientă, o filosofie. Acum e o cultură.

La nivel de design și marketing, paleta neutră e studiată și promovată. Albul, griul, bejul – toate acestea au o explicație: reduc anxietatea. Nu stimulează. Nu deranjează.

Și industria a profitat. Griul vinde mai ușor. Fațadele gri cresc valoarea imobiliară. Culorile neutre sunt ușor de fotografiat, nu sabotează pozele pe Instagram. Restaurantele arată „premium” cu costuri mici. Tot calculat.

---

Mă gândesc cum McDonald’s s-a transformat. Cândva roșu și galben vibrant – culori care cheamă copii, care spun „energie”, „vitalitate”.

În 2006, McDonald’s a lansat „Forever Young” – un rebranding care a mișcat restaurantele spre teracotă, gri și verde măsliniu. Scopul? Să nu mai arate ca un restaurant pentru copii. Să arate ca o cafenea sofisticată pentru adulți.

Și când îmi amintesc că McDonald’s-ul din copilăria mea era într-un vagon de tramvai – roșu, gălăgios, imposibil de ignorat – în timp ce mă uitam la asta, mi-am pus întrebarea: ce am pierdut pe drumul ăsta?

---

Poate că nu-i vorba doar de design. E vorba de ceva mai adânc. Culorile vibrante nu te întristează. Te stimulează. Te fac să te simți viu.

Culorile neutre nu te întristează nici. Te diminuează. Îți scad nivelul de energie fără să observi.

Și ceva din copilul din noi se estompează. Spontaneitatea, curiozitatea, ludicul – acel haos colorat care îți dă voie să nu fii adult, responsabil, controlat. Într-o lume gri, orice culoare vibrantă pare „copilărească”, „ieftină”, „kitsch”.

---

Am acceptat griul ca simbol al bunăstării și civilizației. Un standard modern, premium. Dar culorile copilăriei – oricât de ieftine, saturate, prost combinate – aveau ceva: viață.

Și nu vorbesc de interior design. Vorbesc de atmosferă. De cum se simte omul. De energia unei zile.

Cândva, restaurante, magazine, spații publice – toate îți ziceau ceva prin culoare. Ți-ziceau „ești binevenit aici”, „vezi ce e posibil”, „nu trebuie să fii serios 100% din timp”.

Acum? Totul șoptitor. Totul discret. Totul perfect și inutil în același timp. Și mă gândesc: poate că cineva vrea asta. Să fim liniștiți, docili, fără glas.

Culorile vibrante sunt o formă de rebeliune – spun lucruri, fac zgomot vizual, refuză să se conformeze. Griul? Griul e o formă de complianță.

---

Și atunci îmi vine o observație, poate prea personală, poate prea ciudată. Mă gândesc la alb-negrul din copilăria părinților mei. La uniformitatea forțată a comunismului. Și mă întreb: nu cumva am schimbat doar metoda?

Comunistul te forța: „Asta e standardul, nu ai de ales.”
Millenialul te convinge: „Asta e ce vrei tu, asta e modern, asta e premium.”

Dar rezultatul e același: uniformitate. Doar că acum crezi că e alegerea ta.

Și mă gândesc: dacă am schimbat vibranța pentru liniște, am câștigat ceva? Sau am pierdut mai mult decât am câștigat?

---

Ce culori îți lipsesc? Scrie-mi.