Un apel video și o lecție neașteptată
Prietenia are uneori darul să-ți reamintească cine ești pentru ceilalți.
Era o seară liniștită și stăteam pe verandă, fără să aștept nimic de la ziua aceea, când am primit pe Messenger un mesaj de la un prieten din copilărie. Am rămas mirat, pentru că ultima noastră conversație fusese acum mai bine de doi ani și nu mă așteptam deloc să mai primesc semne de la el.
Nu-l judec, dar știu că timpul liber lipsește cu desăvârșire din viețile multor adulți.
Am început să povestim prin mesaje, fără să știm exact cum să ne prindem din nou firul. E ciudat după atâta timp, te întrebi dacă mai există ceva de spus sau dacă totul a rămas doar o amintire. Dar, mesaj după mesaj, am simțit cum distanța dintre noi se micșorează și parcă nici nu mai conta cât timp trecuse.
La un moment dat am trecut la „next level”: un video call. Și atunci totul a mers ca și cum ieri am fi stat de vorbă, fără nicio problemă, fără pauze ciudate. A fost genul de conversație simplă și curată.
El, cu câțiva ani mai tânăr decât mine, mi-a spus că a devenit tată și că s-a mutat la casa lui. Apoi mi-a dat și o veste care m-a emoționat sincer: tatăl lui a învins cancerul. Tatăl lui și al meu au fost prieteni buni în tinerețe și parteneri de petreceri, așa că pot spune că îl cunosc destul de bine. Am simțit câtă ușurare și recunoștință erau în cuvintele lui, și bucuria aceea m-a cuprins și pe mine, chiar dacă nu eram direct legat de problemă.
Eu i-am povestit câte-n lună și-n stele despre viața mea. Și ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că discuția n-a fost despre cine ce-a adunat sau despre realizări, ci exact invers. Am râs amândoi de ne-a durut burta când am recunoscut că aveam gazonul netuns și garajul transformat în spațiu de depozitare. E genul de adevăr simplu care apropie mai tare decât orice laudă.
N-am simțit să-i dau sfaturi de „tătic cu experiență”, chiar dacă aș fi putut. La un moment dat mi-a zis ceva care m-a lăsat mut:
„Tu ai fost și ești un exemplu pentru mine. Te admir.”
Și aici m-a lovit un gând. Omul ăsta e cu câțiva ani mai mic decât mine, și îmi amintesc bine că în copilărie nu eram chiar cel mai blând cu el. Nu l-am chinuit, dar nici nu l-am lăsat mereu să se joace cu noi, cei „mai mari”. Știi cum e, copil fiind, faci diferențe, împingi pe unul deoparte, poate îl faci să simtă că nu e destul de mare sau de bun. Și totuși, peste ani, el vine și îmi spune că m-a privit ca pe un exemplu.
M-a lăsat fără cuvinte. În viața de zi cu zi nu te gândești că cineva te vede în felul ăsta. Tu doar trăiești, faci alegeri, mai greșești, mai mergi înainte. Și totuși, fără să știi, cineva te privește, îți observă pașii și își ia curaj din felul în care mergi tu mai departe.
Uneori nici nu-ți dai seama cât de mult contează simplul fapt că trăiești, că faci alegeri și că mergi mai departe. Poți să fii un exemplu fără să-ți propui asta, doar prin felul în care ești.
Și asta m-a pus pe gânduri: poate că noi, oamenii, nu avem nevoie mereu de sfaturi, de teorii sau de lecții predate ca la școală. Avem nevoie mai degrabă de oameni reali, care își trăiesc viața cum pot și nu renunță.
Câteodată e suficient să vezi că altcineva continuă să meargă înainte ca să-ți faci și tu curaj să faci la fel.
Poate de asta e important să fim atenți la felul în care trăim. Nu doar pentru noi, ci și pentru cei care, fără să ne spună, ne privesc și învață din drumul nostru. Și nici nu contează că nu ești perfect sau că nu ai totul pus la punct. Contează că ești acolo, că lupți, că te ridici dimineața și mergi mai departe.
Prietenul meu mi-a reamintit un lucru simplu: chiar și atunci când nu știi, chiar și atunci când nu-ți propui, poți însemna enorm pentru cineva. Și poate că asta e cea mai frumoasă parte din prietenie — faptul că, uneori, unul dintre noi ține aprinsă flacăra și pentru celălalt.
