Sarmale la capătul drumului – de ce nu ne vedem și la început?
Într-o zi oarecare, am intrat într-o maternitate. Nu pentru mine – eram acolo în trecere, în vizită. Holul era tăcut. Două asistente, un tată semi-panicat cu un buchet de flori în mână, și o tânără femeie care privea în liniște, cu ochii plini de oboseală și gânduri amestecate, dar și cu o stare de calm adusă de începutul unei noi vieți. Cu o perfuzie legată de mână și un ghem mic de viață în brațe, mi-a zâmbit, dar am fost întâmpinat de o privire obosită, încă încărcată de emoțiile acelei zile. Poate că nu mai avea energie pentru întrebări, dar în privirea ei se citea o stare de mulțumire tăcută, una care nu avea nevoie de cuvinte.
Era începutul unei vieți – și totuși, nimeni nu părea să marcheze momentul. Nici baloane, nici vizite în valuri, nici „toată familia adunată”. O mamă se năștea dintr-o fată, un om venea pe lume și... liniște.
M-am gândit la asta câteva zile. Apoi am fost la o înmormântare. Nu o rudă apropiată – o mătușă a cuiva. Era plin. Zeci de oameni, mașini parcate alandala, sarmale la cald, colivă în pahare de plastic, copii care alergau printre cruci, râsete reținute în colțuri de curte. La plecare, cineva a zis: „Ce păcat că ne vedem doar la înmormântări.”
Și atunci mi-a picat fisa.
De ce ne adunăm la capăt de drum, dar nu și la început? De ce e gol în maternitate și plin la cimitir?
Ne-am obișnuit cu moartea ca eveniment social. Are program, ritual, mese, colive, lucruri de făcut. Are gravitate și decor – slujbe, lumânări, doliu. E ceva ce trebuie marcat. E o scenă clară, cu roluri distribuite. Ne vine mai ușor să fim acolo.
Dar nașterea? E dezordonată, intimă, tăcută. Nu știi cum să te porți, nu ai texte prestabilite. E stângace, poate chiar stânjenitoare. Oamenii nu știu dacă să sune, să vină, să trimită ceva. E prea devreme, prea personal, prea... viu.
Poate că ne e teamă de viața care începe mai mult decât de cea care se termină. Viața nouă vine cu responsabilitate. E un început care te obligă să continui. Moartea, în schimb, ne dă o pauză, o ruptură. Ne face să ne simțim buni pentru că „am fost prezenți”. La maternitate nu poți doar să apari, trebuie să rămâi.
Și mai e ceva: înmormântarea e și despre noi. Ne face să reflectăm la propriul final. Să ne așezăm, măcar pentru un moment, într-un fel de ordine. Pe când nașterea ne scoate din rutină – ne arată că lumea merge înainte fără noi, că altcineva începe ceva ce noi poate nu vom apuca să terminăm.
Așa că rămânem la distanță. Trimităm un mesaj pe WhatsApp: „Felicitări! Ce bucurie!” Și revenim la ale noastre.
Dar moartea? Ne adună. Poate pentru că e ultima șansă să bifăm ceva. Să fim văzuți acolo. Să ni se spună: „Ai fost.” Dar începuturile? Cine le vede?
Mamele își petrec primele zile în camere reci, cu ochii roșii de nesomn, fără să știe cine va veni și când. Tăticii plutesc între bucurie și panică. Și în jur... nimeni. Câte o florăreasă la parter, o soră care zice „stați jos, mai durează”.
Ne lipsește cultura prezenței la început.
Nu avem ritualuri pentru început. Nu știm cum să celebrăm viața când abia începe. Poate pentru că nu avem control. Sau pentru că nu ne învață nimeni. Dar poate ar trebui. Să ducem flori, să aducem mâncare, să stăm o oră, fără sfaturi, fără grabă. Doar să fim.
Pentru că dacă nu ne vedem la începuturi, ce sens are să ne adunăm la sfârșit?
De atunci, când aud că cineva a născut, nu mai spun doar „Felicitări!” – întreb: „Pot să vin?” Poate părea un gest mic, dar mi-am dat seama că e un început. Și poate că, într-o zi, vom învăța să aducem sarmale și la maternitate, să alergăm cu copiii acolo, să ne bucurăm de începuturi, nu doar de sfârșituri.