Prizonierii banalității

Trăim sau doar bifăm zile?

Ne place să dăm vina pe social media pentru faptul că viața devine superficială. Că „scrollăm” prea mult, că nu mai avem răbdare, că atenția ni se duce pe TikTok și Instagram în loc să ne gândim la lucruri „serioase”. Dar poate că social media e doar vârful vizibil al icebergului. Poate că problema e mult mai veche și mai adâncă.

Adevărul incomod este că banalitatea s-a strecurat peste tot. E în felul în care vorbim, în felul în care muncim, în felul în care ne creștem copiii. E în educația care scoate copii „pe bandă” ca la fabrică, fără curiozitate și fără pasiune. E în relațiile dintre oameni – prietenii de ocazie, conversațiile pline de „ce mai faci?” și „hai să ne vedem cândva” care nu duc nicăieri. E în munca de birou fără sens, în proiectele făcute „ca să fie făcute”, în rapoartele pe care nu le citește nimeni. E în politica fără miză reală, unde dezbaterile sunt doar spectacol ieftin, nu luptă de idei.

E banal chiar și modul în care ne gândim viitorul: o carieră decentă, o casă la marginea orașului, două vacanțe pe an, o pensie liniștită. Nimic rău în toate astea – dar câtă viață reală mai rămâne după ce bifăm toate aceste „realizări”?

Oliver Burkeman scrie în 4000 Weeks că trăim cu iluzia că, dacă am fi mai organizați sau mai eficienți, am reuși „să terminăm tot” și abia apoi să trăim cu adevărat. Dar „totul” nu se termină niciodată. Listelor de task-uri li se adaugă mereu altele. O zi aglomerată aduce după ea alte zece. Ne punem speranțele într-un viitor vag în care „o să avem timp” – și nu-l prindem niciodată.

Dragos Patraru

vorbește despre „atenție cu intenție” – despre a trăi conștient, a alege ce merită energia noastră, a da sens relațiilor și muncii. Dar realitatea e că asta presupune un efort enorm într-o lume în care banalul e standardul. Să fii atent la ce contează devine un act de revoltă.

Banalitatea nu vine doar din exterior. O ducem în noi. În frica de disconfort, în fuga de întrebări grele, în dorința de a nu deranja prea mult ordinea lucrurilor. Ne mulțumim cu „merge și-așa” pentru că altceva ar însemna risc, schimbare, incertitudine. Și cine mai are chef de așa ceva, după o zi lungă de muncă?

Suntem prizonieri nu pentru că cineva ne obligă, ci pentru că e comod. Pentru că banalul e ușor, previzibil, liniștitor. E greu să spui „nu” lucrurilor care nu contează – când totul în jur îți spune că exact alea sunt importante.

Iar când, rareori, vine ocazia unei relații autentice, a unei discuții reale, a unei idei vii – suntem prea obosiți ca să le mai vedem. Sau prea cinici ca să mai credem în ele.

Poate că asta e adevărata problemă a timpurilor noastre: nu viteza, nu tehnologia, nu globalizarea – ci banalizarea vieții. În care nimic nu mai pare să aibă greutate reală.

Și, dacă nu devenim conștienți de asta, riscăm să trecem prin viață bifând zile, ani, decenii – fără să fi fost cu adevărat prezenți niciodată.