Paștele celuilalt
Despre un telefon, un prieten și o întrebare la care nu am răspuns
Era un apel ca oricare altul. Prietenul meu — ortodox, nu foarte practicant, trăiește de câțiva ani într-o țară catolică — îmi povestea că anul ăsta sărbătorește Paștele odată cu toată lumea din jur. Nu cel ortodox, care vine mai târziu. Ci pe cel catolic — al vecinilor, al supermarketului plin de iepurași de ciocolată, al copiilor care au liber la școală.
„Din respect față de țara care m-a primit. E mai simplu pentru toată lumea.”
Am închis telefonul și am rămas cu un sentiment ciudat. Nu dezamăgire față de el. Mai degrabă o neliniște difuză, greu de numit. Genul de senzație care apare când realizezi că ceva ar trebui să fie simplu și firesc, dar nu este.
Pentru el a fost o decizie naturală. Nu și-a trădat credința, nu a renunțat la nimic esențial. A ales să se alinieze cu ritmul locului în care trăiește, să fie prezent în același calendar cu vecinii, cu colegii copiilor lui, cu orașul lui. Un gest mic, aproape banal.
Și totuși, eu stăteam acolo întrebându-mă de ce gestul ăsta banal pare atât de rar.
Mă gândesc la oamenii care pleacă în alte țări și duc cu ei tot — obiceiurile, calendarul, refuzul de a mânca altfel, de a sărbători altfel, de a exista altfel decât acasă. Și țările care îi primesc se dau la o parte, fac loc, zâmbesc politicos. Din generozitate. Din corectitudine. Din frică să nu pară că judecă.
Nu vreau să judec nici eu. Dar nu pricep.
Nu pricep de ce gestul prietenului meu — un gest de respect și recunoștință față de locul care l-a adoptat — pare o excepție și nu o regulă. Nu pricep de ce maleabilitatea asta, capacitatea de a te lăsa modelat puțin de lumea în care ai ales să trăiești, e tratată uneori ca o pierdere în loc de un câștig.
Mă întreb câte tensiuni, câte resentimente, câte conversații obositoare ar dispărea dacă mai mulți oameni ar face ce a făcut prietenul meu duminică — să ciocnească un ou de Paște cu vecinii lor, indiferent de ce scrie în calendarul de acasă.
Nu ca să se piardă pe ei înșiși. Ci pentru că uneori a aparține undeva înseamnă să faci un pas spre locul ăla, nu să aștepți ca locul să vină spre tine.
El n-a devenit altcineva. A devenit, poate, puțin mai mult el însuși — un om care poate locui în două lumi fără să declare război niciuneia.
Și sincer, nu știu de ce e atât de greu pentru alții să facă același lucru.