Matrix-ul alegerilor: despre viața pe care o trăim, dar nu am ales-o.
Ne imaginăm că trăim liber. Poate doar selectăm dintr-un meniu pe care nu l-am scris noi.
Trăim în două lumi, dar uităm asta.
Una e lumea reală — copaci, vânt, ploaie, aerul rece care te taie pe față. Cealaltă e lumea imaginată — bani, reguli, joburi, branduri și tot felul de roluri pe care ni le jucăm fără să vrem.
Când alegem un drum, nu e neapărat alegerea noastră. Deși ne place să credem asta. Pentru că, undeva adânc, în subconștient, știm că multe dintre deciziile noastre sunt dictate de modele, presiuni, așteptări pe care nici măcar nu le conștientizăm pe deplin.
Și tocmai asta creează un conflict invizibil în noi. Pe de o parte, conștientul spune: „Eu am ales, eu decid.” Pe de altă parte, subconștientul știe că alegerea a fost influențată, modelată, programată. Rezultatul? Un disconfort care nu are o cauză clară. O stare de neliniște, anxietate sau chiar depresie care nu poate fi explicată ușor.
Pentru că ne simțim prinși între două lumi — între iluziile libertății și realitatea constrângerilor nevăzute. Și nu știm exact de ce ne simțim rău. Pentru că adevărul ăsta subtil nu e la suprafață. E o tensiune permanentă între cine credem că suntem și cine am fost învățați să fim.
Uneori simt că trăiesc în Matrix-ul ăsta cultural. Și că, dacă vreau să mă găsesc, trebuie să învăț să mă opresc. Să nu mai dau etichete la tot ce văd. Să nu mai explic. Să simt ce e, fără să traduc în povești.
Uneori îmi place să ies în miezul nopții în curte și să ascult sunetul orașului de departe, sau animalele sălbatice din spatele casei. Privesc cerul înstelat fără să-mi pun întrebări — fără să mă întreb de ce, cum, când sau unde. Pur și simplu sunt acolo, trăiesc clipa aia. Nu e o stare de meditație, nici un glitch în Matrix. E, pentru mine, o întoarcere temporară la viața naturală.
Nu scriu asta din vreo revoltă față de sistem sau cu aer de guru. Nu spun că toate etichetele sunt greșite — e firesc să fii mamă, tată, coleg, partener. Sunt roluri care vin cu sens, cu implicare, cu relații. Avem un nume, și e bine așa — e mai clar decât să ne pierdem în vid. Avem o meserie, pentru că avem nevoie de bani, de ritm, de un cadru în care să funcționăm. Avem o poziție socială, pentru că da, trăim într-o lume care încă se orientează după astfel de repere.
Problema nu e că toate astea există. Problema e că, de multe ori, le preluăm fără să ne întrebăm dacă ne aparțin cu adevărat. Când alegerea nu e de fapt a noastră, ci a societății și a culturii din care facem parte. Când confundăm normalul cu personalul. Când trăim o viață care sună bine, dar în care nu ne mai regăsim.
Poate de-asta e atât de greu să fii cu adevărat liber. Pentru că libertatea nu înseamnă să bifezi o variantă dintr-un catalog cultural. Libertatea e să renunți la catalog. Să vezi lumea fără etichete. Să nu mai pui nume și explicații peste fiecare lucru și fiecare clipă. Să fii doar tu, în prezența reală a lucrurilor.
Știu, sună ca o utopie naivă. Dar pentru mine, în nopțile acelea când ies în curte, fără să gândesc, fără să caut sens, simt că poate e un început. Un moment când nu mai trăiesc în Matrix. Și în care viața naturală nu e un țel abstract, ci ceva palpabil, prezent aici și acum.
Tu când ai simțit ultima dată că alegerea era cu adevărat a ta?
