În ritmul lumii care nu așteaptă
Ce putem învăța din felul în care timpul și atenția copiilor se schimbă sub ochii noștri
Am crescut pe străzi, cu joaca liberă și cu timp de pierdut în mod absolut.
Nu exista telefon care să-ți fure atenția, nu existau ecrane care să decidă ce vezi sau ce gândești. Timpul curgea altfel.
Ne jucam, ne plictiseam, ne certam și împăcam, descopeream lucruri fără un scop imediat.
Nu știam că exact asta ne ajuta creierul să învețe cum să se concentreze, cum să creeze conexiuni, cum să devină mai puternic și mai flexibil.
Era pur și simplu felul în care copilăria funcționa.
Recent, citind Hoții de atenție, mi-am dat seama cât de mare e problema.
Și aici nu vorbesc despre un fenomen abstract, ci despre un adevăr simplu: atenția copiilor de azi, a adulților de mâine, e furată.
Și nu doar furată de alții, ci de noi înșine — generațiile care am introdus telefoanele, algoritmii, notificările, jocurile care capturează și nu mai eliberează.
E ca benzina cu plumb: la vremea ei, nimeni nu a știut cât de grav va fi impactul. Și acum vedem efectele.
Nu suntem vinovați pentru lipsa de atenție pe care o resimțim.
Toate generațiile anterioare au suferit din același motiv.
Doar că stilul de viață rapid, tehnologizat, și graba noastră de a „optimiza” totul a acutizat problema.
COVID-19 a accelerat totul și ne-a arătat un mic glimpse în viitor: luni întregi petrecute în casă cu ochii în ecran, câte 12–14 ore pe zi, ne-au oferit o imagine clară a ce se poate întâmpla dacă nu schimbăm ceva.
Și totuși… ne batem cu pumnul în piept că noi am crescut mai bine.
Noi, care am beneficiat de un context care ne-a format atenția și disciplina fără să știm că era un dar.
Noi, care am creat uneltele și sistemele care le fură atenția copiilor.
Ironia e că tu citești asta tot pe un ecran, iar postarea a ajuns la tine… tot datorită algoritmului care contribuie la problema pe care o descriu.
Cum poți să împărtășești adevărul despre pericolul la care suntem expuși, dacă algoritmul decide ce vedem?
Poți încerca idei spectaculoase, cum ar fi „Teatrul Nației” al lui
, dar puțini oameni sunt dispuși să investească sute de mii de euro într-un astfel de proiect.Ce putem face, aici și acum
Lasă telefonul acasă și dă-ți întâlnire în parc cu alți părinți.
Mergi la biblioteca locală și citește, uită-te la oameni, lasă-ți mintea să cutreiere fără țintă.
Plimbă-te mai mult în aer liber, observă detaliile pe care ecranele nu ți le arată.
Scoate căștile din urechi când mergi pe stradă și uită-te la oameni — la gesturi, la priviri, la conversații.
Acțiunile astea nu sunt spectaculoase. Nu sunt garantate. Nu vei repara toată lumea cu ele.
Dar fiecare pas mic contează. Și dacă fiecare dintre noi face un pas mic, cumulat, începe să se formeze o schimbare reală.
Știu că nu e ușor. E greu pe plan personal. Nu există rată de succes de 100%.
Dar orice îmbunătățire — oricât de mică — este posibilă.
Cel mai important pas este conștientizarea.
Și asta e motivul pentru care scriu: pentru că dacă nu conștientizăm, nu putem începe să acționăm.
Așadar:
Da, problema e mare.
Da, am contribuit la ea.
Da, ne batem cu pumnul în piept că am crescut mai bine.
Dar da, există și ceva ce putem face. Nu perfect,dar real.
Și poate, dacă ne uităm atent la ce se întâmplă în jurul nostru și alegem să facem acele mici schimbări, viitorul nu va fi doar un glimpse terifiant al prezentului tehnologizat, ci o versiune mai sănătoasă a lumii în care copiii noștri își vor dezvolta atenția fără să fie victimele algoritmilor.
