Exilații moderni
Sau despre pierderea apartenenței în era AI și a crizei
În triburile preistorice, pedeapsa supremă nu era moartea — ci exilul. Să fii alungat însemna să-ți pierzi adăpostul, hrana, siguranța, dar mai ales — apartenența.
Azi nu mai trăim în peșteri. Dar ceva din mecanismul acela a rămas. În România lui 2025, exilul vine sub formă de email sec: “Îți mulțumim pentru colaborare. Din motive de restructurare, ne vedem nevoiți...” Un click. Un PDF. O semnătură rece. Și gata. Ai fost exilat.
Aproape 12.000 de salariați au fost anunțați că își pierd locul de muncă în primele șapte luni ale anului 2025. 77 de angajatori au notificat inspectoratele teritoriale privind concedieri colective. Creșterea e de 45% față de prima jumătate a anului 2024. În decembrie, Aumovio a anunțat 641 de concedieri. Bitdefender a disponibilizat 7% dintre angajați. Estimările arată că până la sfârșitul anului, numărul total ar putea depăși 15.000 de persoane.
Sectoarele cel mai afectate? IT-ul, industria auto, construcțiile, producția. Paradoxal, în timp ce concedierile cresc, angajatorii au declarat cu 30.000 mai puține locuri de muncă vacante în prima jumătate din 2025 față de 2024.
Cauza? O combinație între AI care înlocuiește muncă repetitivă și criză economică care accelerează “optimizările”. Eliminarea facilităților fiscale din IT, construcții și agricultură. Scăderea comenzilor la export. Relocarea producției. Una o accelerează pe cealaltă. AI face munca mai eficientă cu mai puțini oameni. Criza face ca companiile să caute eficiență. Rezultatul? Oameni care devin de prisos.
Dar dincolo de cifre există oameni. Oameni care au mers azi acasă cu o cutie de carton în brațe și un gol în piept. Și e mai mult decât o problemă economică. Este o problemă de identitate.
Pentru mulți, locul de muncă nu este doar o sursă de venit. Este un trib. O structură. O apartenență. Când cineva îți întreabă “ce faci?”, răspunzi cu jobul tău. Jobul devine parte din cine ești. Și atunci când ești dat afară, sentimentul nu e doar de pierdere financiară. Ci de pierdere a unui sens. A unui loc în lume.
Cei din trib, acum 10.000 de ani, știau: omul nu supraviețuiește singur. Astăzi, ne place să ne credem autonomi, “self-made”, independenți. Dar adevărul e că tot depindem de ceilalți. De un context. De o echipă. De un rost. O concediere nu e doar o întrerupere a unui contract. E o întrerupere a unui fir invizibil care te lega de lume.
După concediere vine “reintegrarea”. Sună bine: “există peste 30.000 de locuri vacante”. Dar nu în același domeniu. Nu cu același salariu. Nu cu aceeași semnificație. Un developer senior care devine agent de vânzări. Un inginer auto în call center. Un om cu 15 ani de experiență care începe de la zero. Asta nu e reintegrare. E exil într-o lume nouă.
Și în timp ce astea se întâmplă, AI-ul continuă să evolueze. Să automatizeze. Să înlocuiască. Nu doar muncă repetitivă - ci și muncă creativă, intelectuală, care părea de neinlocuit. Nu e SF. E realitate. Și întrebarea nu mai e “dacă”, ci “când” și “cine urmează”.
Poate că ai trecut prin asta. Poate că ești pe cale. Sau poate că te afli în partea liniștită a bărcii - dar simți apa care urcă.
Cum trăim într-o lume unde apartenența nu mai e garantată? Unde tribul te poate exila oricând, fără avertisment, fără vină? Dacă munca nu mai e garanție de apartenență, unde ne găsim tribul? Dacă jobul nu mai definește cine suntem, cum ne construim identitatea?
Poate că următorul pas nu e despre cum devenim mai buni la muncă. Ci despre cum învățăm să fim relevanți într-o lume care nu mai are nevoie de noi în modurile în care eram obișnuiți. Poate că adevărata provocare nu e să supraviețuim exilului. Ci să construim noi triburi, noi apartenențe, noi identități - care să nu depindă de un job, de un email, de o decizie luată de cineva undeva care nu te cunoaște.
Pentru că exilul modern nu e doar despre a-ți pierde jobul. E despre a-ți pierde locul în lume. Și poate că singura cale înainte e să ne construim propriul loc - unul pe care nimeni nu ni-l poate lua.
Ai fost concediat? Sau cunoști pe cineva care trece prin asta? Scrie-mi.
am avut cumva norocul să trăiesc asta acum douăzeci și ceva de ani, am stat un an degeaba, apoi am înțeles-o p-asta cu „să devii relevant“ și am încercat să fiu pe picioarele mele, un PFA, un mic SRL, făcând cam același lucru pe care îl făceam și înainte, dar asumându-mi răspunderea...
din păcate, soluția asta nu este pentru oricine...
ai o meserie, faci ceva util pentru ceilalți, contezi pe piață, ești relevant, poți să faci pasul înainte de a pleca acasă cu cutia de carton în brațe, dar dacă nimeni nu ar plăti ceva pentru ceea ce știi?
de asta este bine ca încă din liceu oamenii să-și facă o analiză de tip ikigai (ce-mi place, ce știu, ce-mi cer ceilalți, pentru ce sunt plătit) și să nu se amăgească pornind pe drumuri care inevitabil nu sunt rentabile...
și, nu, nu este vorba de studii superioare, ci de făcut ceea ce ți se potrivește, dar de care și ceilalți au nevoie (instalatorul la care apelez este evident mai util societății decât mulți intelectuali rasați...)