Când copilul tău devine caz. Și tu, suspect principal.

O mărturie despre autism, dependență și lupta surdă cu sistemul.

Asta nu e o postare cu idei noi sau revelații uluitoare. E un rant. Un vărsat de nervi despre ce trăim, ce-am pățit și ce mă scoate din sărite. Așa că, dacă nu vrei să citești un părinte care-și varsă frustrările, oprește-te aici. Dar dacă da, hai să mergem.

Nu știu când a început totul cu adevărat. Poate în jurul vârstei de 3-4 ani, când am început să ne întrebăm de ce copilul nostru e... altfel. Mai tăcut. Mai greu de conectat la ceilalți. Mai sensibil. Sau poate a început când ni s-a spus pentru prima oară că “e doar o întârziere” sau “fiecare copil e diferit”. Adevărul e că diagnosticul oficial de autism a venit abia la 8 ani, deși până atunci se bănuia. “Nu se poate pune un diagnostic înainte, e prea devreme”, ni se spunea. Iar noi, părinți fără pregătire în psihologie, am luat-o de bună.

Diagnosticul nu ne-a speriat. Ba chiar ne-a ușurat: în sfârșit aveam un nume, un cadru. Dar ce-a urmat după a fost mult mai greu decât ne așteptam. Nu autismul în sine, ci tot ce s-a clădit — sau mai bine zis, nu s-a clădit — în jurul acestui diagnostic.

A început școala într-o instituție specială. Nu pentru că era un caz grav — din contră, era un copil cu un nivel de funcționare ridicat, un caz “mild”, cum spun psihologii. Dar nici sistemul de învățământ obișnuit nu părea pregătit pentru el. Așa că, din dorința sinceră de a-i fi bine, am mers pe această variantă. Părea mai sigur. Mai calm. Mai “adecvat”.

Doar că, destul de repede, și-a dat seama că era peste colegii lui. Școala era prea ușoară. Ceilalți copii aveau dificultăți reale. El nu se simțea că aparține acolo. Încet, dar sigur, a început să-și piardă motivația. Iar la vreo 14 ani, a început să fumeze. La 15 ani, a descoperit marijuana — de la colegi. Din acea școală „sigură”.

Atunci a început lupta.

Am trecut prin tot: evaluări, centre, psihologi, psihiatri, ONG-uri pentru tineri. Și aproape de fiecare dată, în loc de colaborare, ne-am lovit de o atitudine distantă, superioară. Eram priviți cu suspiciune. “E adolescent, dacă el nu vrea, noi nu putem face nimic.” “Sunteți pe drumul cel bun, continuați.” Dar nimeni nu ne spunea CE să continuăm, când toate păreau că se prăbușesc.

De cele mai multe ori, noi, părinții, eram primii evaluați. Ca și cum problema reală nu era copilul, ci cum am dat noi greș. Iar dacă încercam să explicăm ce observăm, ce simțim, eram imediat minimizați. În fond, ce știm noi? Noi n-avem diplome.

Adevărul e că nu am avut întotdeauna dreptate. Dar în 90% din cazuri, ce am intuit s-a confirmat — chiar și de către ceilalți membri ai familiei sau specialiști. Nu din vanitate spun asta, ci dintr-o realitate pe care unii o ignoră: sunt părinți care, poate tocmai din traumele lor, au învățat să citească oamenii, mai ales pe copiii lor, cu o precizie aproape înfricoșătoare.

Tot ce am spus, avertizat, prognozat — s-a împlinit. Iar fiecare întârziere, fiecare respingere a intuiției noastre de către “specialiști” a costat timp. Prețios.

La 17 ani și ceva, Alex a fost internat cu ordin judecătoresc într-o clinică de dezintoxicare. Consuma constant. Nu mai puteam controla nimic acasă. Acolo, în centru, a început o revenire. Lentă, dar reală. A redevenit prezent. Conștient. Motivabil. A început chiar să vorbească cu noi mai deschis.

Apoi a venit majoratul.

Și tot ce clădisem — greu, cu luptă, cu zeci de drumuri și eforturi — a început din nou să se destrame. Deodată, n-am mai avut niciun cuvânt de spus. Nu mai puteam semna, decide, insista. Dacă refuza o întâlnire, un program, o internare — nu mai era nimic de făcut. Și Alex a refuzat tot.

A revenit la vechile obiceiuri. A abandonat școala. Nu vrea să muncească. Se izolează. Consumă iar.

Și azi, stăm din nou pe margine, cu mâinile legate, așteptând ca “rețeaua de suport” să ia inițiativă. Dar până acum, cele mai multe reacții au fost e-mailuri. Forward-uri. Verificări de rutină.

Noi, părinții, nu-l vom putea ține în casă la nesfârșit așa — fără muncă, fără școală, fără reguli. Iubirea noastră nu înseamnă permisivitate absolută. Iar compasiunea nu înseamnă inconștiență.

Spun toate astea nu ca să-mi plâng de milă. Nu caut scuze. Știu că am făcut și noi greșeli — unele chiar mari. Dar poate că e timpul ca și ceilalți să privească cu ceva mai puțină aroganță spre părinții care, uneori, înțeleg mai mult decât pare.

Pentru alți părinți care se luptă acum, poate în tăcere, cu același tip de labirint — acesta e un semnal de alarmă.

Pentru specialiști — e o invitație. Nu la vină. Ci la colaborare.

Pentru copilul nostru — e o speranță. Că n-am renunțat.

Încă.