Când ai dreptate... și chiar contează

O întâmplare banală care m-a făcut să-mi dau seama cât de greu îmi e să cred că lucrurile pot merge corect, fără scurtături, fără „descurcăreală”.

Zilele trecute am pățit ceva care m-a lăsat pe gânduri mai mult decât mi-aș fi imaginat.

Am cumpărat un produs online, destul de scump — vreo 350 de euro. A ajuns, dar nu funcționa. Am scris vânzătorului, am trimis mesaje, am așteptat. Niciun răspuns. Și atunci, aproape reflex, mi-a venit gândul: "Asta e. Am pierdut banii. Învăț pe viitor. Încă o lecție."

Mi-am dat seama că în capul meu s-a format, fără să-mi dau seama, convingerea că atunci când ai o problemă de genul ăsta, nu prea ai soluții reale. Că trebuie să te descurci singur, sau să renunți. Că oricum o să pierzi, oricât de multă dreptate ai avea.

Și totuși, de data asta, fără prea multă speranță, am încercat altceva. Am completat o plângere oficială. Simplu, corect, fără nicio șmecherie, fără să apelez la cineva, fără să întreb în stânga și-n dreapta cum se face.

Au trecut patru luni. Și, spre surprinderea mea, banii s-au întors în cont. Atât. Fără scandal, fără telefoane, fără drumuri inutile. Doar pentru că aveam dreptate.

Și m-a lovit un gând ciudat, pe care încă nu știu cum să-l gestionez: poate că uneori lucrurile chiar funcționează așa cum trebuie. Poate că există situații — rare, dar reale — în care nu contează relațiile, nici „combinațiile”, nici „cum te descurci”, ci doar adevărul simplu.

Mă uit la mine și îmi dau seama cât de greu îmi e să cred asta pe bune. N-am fost învățat să am încredere în corectitudine. În dreptate aplicată real, în viața de zi cu zi. M-am obișnuit să plec de la ideea că nu merge și să accept asta ca pe o regulă nescrisă.

Și m-a făcut să mă gândesc la câte lucruri am abandonat din start, fără să încerc măcar. La câte situații am lăsat baltă, convins că oricum nu am nicio șansă. La câte uși nici n-am mai bătut.

Poate că problema nu e întotdeauna în sistem. Poate că și în mine s-a stricat ceva: încrederea că merită să lupți corect, fără scurtături.

Nu știu dacă asta o să schimbe ceva în mine pe termen lung. Poate data viitoare o să renunț iar din obișnuință. Sau poate nu.

Poate că, măcar de data asta, gândul ăsta o să rămână cu mine