Băieții plâng câte-odată
Despre bărbații care tac, despre femeile care lovesc și despre o lume în care durerea masculină nu are voie să existe.
Am ales să postez astăzi continuarea publicației de la începutul săptămânii, pentru că subiectul este încă de actualitate în rândul cititorilor mei și nu aș vrea să întrerup acest flow.
După ce am scris despre bărbatul clasic care intră în panică atunci când femeia se ridică, mi-au revenit în minte niște amintiri din copilărie.
Și mi-am dat seama că am văzut și altceva…
Am crescut într-un cartier din România anilor ’90.
Dacă ai ascultat B.U.G. Mafia, știi despre ce fel de lume vorbesc — pești, certuri, manele, grătare, etnii care uneori se ciocneau.
Oamenii erau diferiți la începutul anilor ’90, iar printre ei — Titi și Mariana.
Mariana era impunătoare, cât un Shrek, iar Titi... o mână de om.
Din păcate pentru el, Mariana îl „educa” cu palmele și picioarele.
Familia mea — adică ai mei, că eu eram prea mic — a trebuit să intervină de câteva ori ca să-l scoată din ploaia de palme și pumni a Shrek-ului.
Îmi amintesc și acum cum Titi țipa, ascuns într-un colț al camerei,
și pe fratele meu mai mare scoțându-l cu forța din mâinile Marianei.
Apoi mai erau Rodica și Pechi.
Nu le-am știut niciodată numele reale, doar poreclele.
Rodica avea o palmă cât o lopată, și când Pechi venea beat acasă și avea chef de ceartă, Rodica îl reeduca…
Din păcate, tot cu pumnii și picioarele.
L-a făcut K.O. de câteva ori.
Îmi aduc aminte și acum cât de impresionat — și, recunosc, puțin amuzat — am fost când Rodica i-a spart un ghiveci în cap.
N-aș fi crezut niciodată că un ghiveci se poate sparge așa de capul unui om.
Toate astea m-au făcut să văd devreme că violența domestică nu este unidirecțională.
Nu e întotdeauna bărbatul agresor și femeia victima.
Sunt și femei care lovesc.
Sunt și bărbați care tac și suportă.
Și, cel mai grav, sunt și bărbați care nu pot cere ajutor.
De rușine. De frică să nu fie luați în râs.
Pentru că — surpriză — despre ei nu prea vorbește nimeni.
Nu apar la TV, nu sunt în statistici, nu devin subiecte de știri.
Mi se pare ciudat că, deși au trecut zeci de ani de atunci, bărbații care sunt agresați încă nu prea există în conversația publică.
Nu vorbim despre ei.
Poate pentru că, într-o cultură care încă le cere să fie „tari”, un bărbat care plânge sau care cere ajutor pare „slab”.
Poate pentru că nimeni nu vrea să recunoască faptul că femeile pot fi agresive, iar violența lor nu e doar verbală sau pasivă, ci uneori foarte fizică.
Și ăsta e un alt fel de a fi prizonier:
Prizonier al rușinii.
Al tăcerii.
Al unui rol care spune că tu trebuie să înduri, să nu reacționezi, să-ți porți singur crucea — că doar ești bărbat, nu?
Dar eu cred că e momentul să schimbăm discursul.
La fel cum femeile au început să vorbească despre abuzurile suferite,
cred că și bărbații trebuie să-și regăsească vocea.
Pentru că orice formă de violență lasă urme.
Și nu contează dacă palma vine de la un bărbat sau de la o femeie — tot violență rămâne.
Revenind la textul de la începutul săptămânii:
Nu, bărbatul nu cade întotdeauna pentru că femeia se ridică.
Uneori cade pentru că n-a fost învățat că are voie să vorbească.
Că are voie să spună: „mi-e frică”, „mă doare”, „nu e ok ce mi se întâmplă”.
Și poate că adevărata revoluție în familie nu e despre cine are puterea —
ci despre cine are curajul să nu o folosească împotriva celuilalt.
👉 Dacă nu ai citit prima parte, o găsești aici:
Când femeia se ridică, bărbatul clasic intră în panică
De obicei, evit subiectele sensibile. Dar uneori, tocmai alea nu-ți dau pace până nu le scrii.
Când femeia se ridică, bărbatul clasic intră în panică