Algoritmul - oglinda pe care nu vrem s-o privim

Ce ne spune feed-ul nostru despre cine suntem cu adevărat

Am văzut ieri un comentariu la o postare amuzantă pe Reddit. Era un clip cu un tip care își ajuta vecinul bătrân să îi repare gardul, fără să ceară nimic în schimb. Simplu, cald, uman. Comentariul de top spunea: “De ce nu vedem zilnic asta pe internet? Despre asta ar trebui să fie internetul.”

Și cineva a răspuns: “Datorită algoritmului.”

M-am oprit la reply-ul ăla. Pentru că avea dreptate. Dar nu în modul în care majoritatea îl înțeleg.

Toată lumea înjură algoritmul. E vinovat pentru polarizare, pentru fake news, pentru că ne arată clipuri stupide în loc de conținut de calitate. Dar nimeni nu vrea să recunoască adevărul simplu și brutal: algoritmul nu creează nimic. El doar ne arată ce vrem să vedem. Sau mai exact, ce nu putem să nu vedem.

Un algoritm e, la bază, o formulă matematică. Nu gândește, nu judecă, nu are agende ascunse. Face un lucru simplu: observă ce te oprește din scroll, ce te face să dai click, ce te ține pe platformă. Și îți mai arată din asta. Johann Hari explică treaba asta perfect în Hoții de atenție - platformele nu vor să fim fericiți sau informați. Vor să fim captivi. Să dăm click, să comentăm, să reacționăm, să rămânem conectați.

Știri șocante? Funcționează. Scandaluri? Și mai bine. Clip-uri drăguțe cu animale? Perfect pentru pauză. Conținut care ne face să simțim ceva intens - furie, frică, indignare, amuzament - ăla e aurul. Conținutul care ne face să gândim calm și echilibrat? Scroll mai departe.

Și atunci mă întreb: cine alimentează algoritmul cu preferințele astea? Noi. Toți. În fiecare secundă în care ne oprim, dăm click, comentăm furioși sau distribuim scandalizați. Algoritmul e doar oglinda. Problema e ce vedem în ea.

Cultura japoneză vorbește despre cele trei măști ale omului. Prima e fața publică - ce arătăm societății. A doua e fața privată - ce arătăm celor apropiați. A treia e fața secretă - cine suntem cu adevărat, gândurile și dorințele pe care nu le recunoaștem nici măcar nouă înșine uneori.

În viața reală, respectăm ierarhia asta. Ne controlăm, ne cenzurăm, ne adaptăm. Dar online, sub anonimat sau semi-anonimat, măștile se amestecă. Sau mai rău, dispar complet. Frustrările pe care le ascundem la birou le vomităm în secțiunea de comentarii. Dorințele pe care nu le recunoaștem nici măcar prietenilor apropiați le căutăm la 2 dimineața pe Google. Agresivitatea pe care o înghițim în trafic o eliberăm pe Twitter.

Și algoritmul, naiv și eficient, notează totul. Nu pentru că ar fi “malefic”, ci pentru că asta face: colectează date și le folosește să prezică comportamentul nostru viitor.

Hai să vorbim despre elefantul din cameră: conținutul erotic generat de AI. Feed-ul meu pe Instagram, de exemplu, a început să îmi arate din ce în ce mai mult chestii de genul ăsta. Nu pentru că l-am căutat - pentru că algoritmul a văzut că alții îl caută. Foarte mulți alții. Atât de mulți încât a devenit trending, atât de popular încât ajunge și pe feed-uri care nu au cerut explicit conținutul ăsta.

Prima reacție e să dai vina pe algoritm: “De ce îmi arată chestia asta?” Dar întrebarea reală e: de ce există atâta cerere încât algoritmul consideră că merită distribuit? Nu vreau să moralizez aici. Nu e despre dacă e bine sau rău. E despre ce ne arată: există o cerere uriașă, anonimă, pentru un tip de conținut pe care majoritatea oamenilor nu l-ar recunoaște niciodată public că îl consumă.

Algoritmul nu a creat cererea. El doar a făcut-o vizibilă. A transformat dorințele ascunse, individuale și izolate, în date colective. Și apoi le-a amplificat, pentru că asta face bine: amplifică ce funcționează.

Asta nu e doar despre conținut sexual. E despre tot ce consumăm online și nu am recunoaște față în față. Teorii conspiraționiste. Clipuri cu accidente. Scandaluri de celebrities. Certuri politice toxice. Știri despre dezastre. Toate astea există în abundență pe internet nu pentru că algoritmul e rău, ci pentru că noi - colectiv, anonim, nesupravegheat - cerem asta.

Și aici e partea care mă deranjează cel mai mult: tot ce “rău” generăm online se întoarce la noi, amplificat. Dăm click pe știri șocante, algoritmul ne arată mai multe știri șocante, devenim mai anxioși, căutăm mai multe explicații, algoritmul ne duce pe rabbit holes, devenim mai radicalizați. E un cerc vicios.

Comentăm furiosi pe un post politic, algoritmul ne arată mai mult conținut care ne enervează, comentăm și mai furios, ajungem în bule unde toată lumea e la fel de furioasă, începem să credem că asta e realitatea. Căutăm conținut care ne validează bias-urile, algoritmul ne izolează de perspective diferite, certitudinile noastre cresc, toleranța scade, polarizarea crește.

Algoritmul nu gândește. Nu complotează. Nu vrea răul nostru. El doar face ce i-am cerut: să ne țină pe platformă. Și a descoperit că cel mai eficient mod de a face asta e să ne arate versiuni amplificate ale propriilor noastre impulsuri. E ca și cum am avea o oglindă care nu doar reflectă, ci mărește ceea ce suntem. Și ce vedem acolo ne sperie, dar nu putem să nu ne uităm.

Revin la întrebarea inițială: de ce nu vedem zilnic clipuri cu oameni ajutându-se pe internet? Pentru că e plictisitor. Nu în sensul peiorativ, ci în sensul tehnic: nu declanșează o reacție emoțională intensă care să te oprească din scroll. Te face să zâmbești, eventual să dai un like, și mergi mai departe.

Dar un scandal? O ceartă? O teorie conspiraționistă? O imagine șocantă? Alea te opresc. Te fac să comentezi, să distribuiți, să te implici. Și asta e ceea ce algoritmul optimizează: engagement-ul. Nu e vina algoritmului că omul bun care ajută vecinul nu devine viral. E vina noastră că nu ne oprim din scroll pentru asta. Că nu îl comentăm, nu îl distribuim, nu petrecem timp cu el.

Algoritmul doar reflectă prioritățile noastre colective. Și se pare că binele banal nu e în top.

Privind această oglindă digitală, vedem nu doar societatea, ci și pe noi înșine. Impulsurile noastre. Limitele atenției. Modul în care ne comportăm când credem că nimeni nu ne privește. Ce ne oprește din mers. Ce ne face să reacționăm. Algoritmul nu creează răul - îl reflectă și îl amplifică. E o oglindă care ne arată cine suntem când nu mai purtăm masca publică. Când suntem singuri cu telefonul, la 2 dimineața, scrolling fără să gândim.

Și poate că asta e cel mai inconfortabil lucru: că nu putem da vina pe tehnologie. Putem să înjurăm Meta, Google, TikTok cât vrem. Dar la final, ei ne oferă exact ce cerem. Poate nu conștient, poate nu explicit, dar prin acțiunile noastre - click-uri, scroll-uri, comentarii - le spunem foarte clar ce vrem.

Dacă vrem o societate mai conștientă și mai echilibrată, trebuie să înțelegem că oglinda nu va reflecta ceva diferit până când noi nu devenim altfel. Nu algoritmul trebuie schimbat - trebuie să ne schimbăm modul în care interacționăm cu el. Să ne oprim la clipul cu vecinul ajutător. Să petrecem timp cu conținut care ne face să gândim, nu doar să reacționăm. Să recunoaștem când suntem trași în rabbit hole-uri toxice și să avem curajul să ne deconectăm.

Pentru că la final, algoritmul e doar un instrument. Întrebarea e: ce vrem să construim cu el?

---

Ce crezi că ne arată oglinda digitală despre noi? Scrie-mi.